vineri, 28 martie 2008

SERBIA - MIELUL SACRIFICAT ŞI DE UNIUNEA EUROPEANĂ?


SERBIA - MIELUL SACRIFICAT ŞI DE UNIUNEA EUROPEANĂ?
În ce fel de Europă trăim?
Scris de Dr. Traian Pleşca
…Din trupul mielului sacrificat
de care ne legasem în trecut
cu lacrimi pe obraji noi am mâncat
şi-am amuţit cu toţi ca un făcut…
Strofă din poezia “Fratelui meu, Turicu” de Mihail Buricea

Operaţie pe cord deschis
Sub ochii noştri miraţi şi îndureraţi se petrece o mare tragedie! Serbia, vecinul nostru, un stat cu al cărui popor ne considerăm prieteni, este pur şi simplu sfârtecată, umilită şi batjocorită, între alţii, şi de state membre ale UE şi chiar de UE, care prin statutele sale trebuie să fie garantul şi nu demolatorul suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statale, indiferent dacă un stat european este sau nu este încă membru al acesteia. Este prima ieşire la rampă, pe teren propriu, am zice, a Uniunii Europene, a structurilor ei nebuloase de comandă, ca actor semiglobal în devenire, înzorzonat într-o armură de împrumut.
Parcă ne vedem aruncaţi cu decenii bune în urmă, în secolul trecut, când regimuri totalitare, cititorii ştiu bine despre cine este vorba, tăiau şi spânzurau prin Europa: vezi anexarea regiunii sudete în Cehoslovacia de atunci, anexarea Austriei, a Ardealului de Nord. Desigur, în prezent, nu este vorba de regimuri totalitare în Europa şi nici de teoriile barbare de atunci. Şi tocmai de aceea mirarea este atât de mare!
Aici este locul unor precizări preliminare, principiale indispensabile, fie chiar sub formă de pastilă. Nu este greu de observat că, acum, pretextele sunt pudrate cu motivaţii extrase din faimoasa Declaraţie a Drepturilor Omului cu care se defilează victorios prin lume şi se pune automat căluş la gură celor care ar îndrăzni vreun comentariu, chiar dacă numai de interpretare sau completare. În acest fel însă, ceea ce ar trebui să fie, în mod autentic, teoria şi practica drepturilor omului, adică nu doar în varianta Declaraţiei menţionate, se află în mare suferinţă. După cum se ştie, însă, tocmai la această declaraţie se face trimitere când se încearcă a se conferi, în mod abuziv, demersurilor politice şi acţiunilor militare în cazul dezmembrării Serbiei o glazură de legalitate, legitimitate şi credibilitate.
Apoi, tot ca precizare preliminară, este de domeniul evidenţei că nu există om, în general, ca abstracţie. Omul acelaşi pretutindeni, omul statistic nu este omul real. O ştia încă de pe la începutul secolului al XIX-lea, Joseph de Maistre: „Am văzut, de-alungul timpului, francezi, italieni, ruşi. Ştiu chiar, mulţumită lui Montesquieu, cum poate să fie cineva persan; dar în ceea ce priveşte Omul, declar că nu l-am întâlnit niciodată în viaţa mea; şi dacă există, eu nu am ştire de aşa ceva”.
Fără a putea intra aici în detalii, încercăm să sugerăm citiorului despre ce este vorba, în esenţă: nu s-a văzut până acum sistem juridic care să confere numai drepturi, dar nu şi obligaţii. Şi nu există umanism autentic dacă se apasă exclusiv pe aşa-zisa respectare a drepturilor omului (om în general), uitând de exigenţa cu adevărat umană, a asumării obligaţiilor şi îndatoririlor sale - premisă elementară a respectării celuilalt (om în carne şi oase!) şi care abia ea fundamentează drepturile omului (toţi oamenii vii şi pământeni, fiecare cu ţara/naţiunea sa)! O altă citire a sferei juridice în care se mişcă tot omul este, teoretic vorbind, o utopie curată iar, practic văzând, o tragedie curată, aşa cum se întâmplă în Serbia.
Omul real, ca fiinţă unică şi inconfundabilă, cel care suferă, se bucură etc., există şi poate fi înţeles, ca atare, numai în cadrul naţional în care se naşte şi care-l defineşte existenţial, adică îi conferă specificul deosebitor, nu ca să avem folclor în Europa şi doar să vorbim de diversitate, ci ca premisă pentru existenţa şi definirea celuilalt. Numai cu o astfel de determinare, omul (adică fiecare om concret) poate fi beneficiarul real al sacului de drepturi (bune şi necesare, evident!) care este Declaraţia menţionată! Dar şi al obligaţiilor care, din păcate, nu sunt menţionate acolo! Ele sunt menţionate însă în Declaraţia universală a răspunderilor omului – menită să balanseze şi să completeze Declaraţia universală a drepturilor omului şi a fost elaborată sub egida InterAction Council şi supusă dezbaterii publice, în 1997. Şi una dintre obligaţiile elementare este să nu-şi dea foc casei (statul naţional în care trăieşte). Dintr-un motiv simplu: această casă, nu doar metaforic vorbind, nu este exclusiv nici a unui individ, nici a unui grup, fie el şi etnic sau neetnic şi eventual minoritar etc., ci a tuturor celor care o locuiesc. Dar şi pentru că se poate aprinde tot satul (Balcanii, Europa) şi-o să ardă ca un rug toate drepturile omului!. Toate aceste drepturi şi răspunderi imperative - pentru că ţin de antropologia tuturor indivizilor, nu doar a unui indivdid – sunt, în perspectivă istorică, mai tari decât orice alianţă, fie ea şi NATO sau o UE (de fapt, actorii mari europeni şi structurile nebuloase de decizie ale UE) cu ambiţii, se vede treaba, tot mai meschine în plan extern, departe de ce s-a sperat că ar putea fi: un răspuns la tăvălugul nivelator al globalizării economice, politice, culturale, comportamentale etc. (în sine o înfrângere insidioasă a unor drepturi elementare drepturi ale celor mai mulţi oameni!) şi o alternativă la doctrina şi practica dreptului forţei, în sensul unei angajări responsabile în favoarea forţei dreptului, printr-un copmportament responsabil pe plan internaţional. Ubi ius ibi remedium (dacă mai trebuie traducere: Unde domneşte dreptul există şi soluţii.)

Felceri locali - logistică mixtă: vestică şi islamic militantă
Revenim la oile noastre, de fapt, la mielul sacrificat. Că tot se apropie Paştele. Se spune că atunci când vorbesc armele primul care moare este adevărul. Chiar aşa: vina, zic unii, ar aparţine Serbiei, care ar fi asuprit pe albanezii kosovari, trecând apoi la acţiuni militare împotriva lor. Citirea corectă este însă aceasta: Serbia, uzând de un drept la care oricine ar recurge într-o situaţie asemănătoare (ca ultima ratio, desigur), nu a tolerat ameninţarea suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale de către UCK prin acţiuni armate împotriva sârbilor din provincia Kosovo, nota bene, începute anterior acţiunilor de răspuns ale sârbilor şi sprijinite masiv, inclusiv cu logistica necesară, din exterior; culmea, dimpreună, de state aparţinând democraţiilor vestice şi de ţări promotoare ale unui islamism militant. Or, tocmai această realitate este întoarsă pe dos de actorii cunoscuţi care operează Serbia pe cord deschis!
În schimb, numeroase surse şi documente o probează indubuitabil. Numeroşi oameni politici, diplomaţi, jurnalişti imparţiali din Vest au avut onestitatea şi curajul de a o spune deschis. Unul dintre ei este James Bisset, ambasadorul Canadei la Belgrad, în anii 1990-1992, care declara în cadrul unui interviu, publicat de cotidianul „Jünge Welt”din 18.02.2008: „...Provincia Kosovo s-a bucurat de o largă autonomie şi, datorită acestui statut, a putut bloca legislativul sârb. Realitatea este că înainte ca, din această cauză, Miloşevici să anuleze statutul de autonomie al Kosovo, albanezii kosovari urmăreau deja desprinderea de Jugoslavia. Intervenţia energică a forţelor sârbe a fost o reacţie la răscoala armată a UCK. Aceasta trecuse la comiterea de atacuri la adresa funcţionarilor şi poliţiştilor sârbi. S-a întâmplat că şi albanezii care nu susţineau lupta UCK au trebuit să plătească, adesea, cu viaţa refuzul lor. ONU estimează că în cei trei ani înainte de războiul NATO din 1999 au fost ucişi de UCK un număr de 4600 de oameni, sârbi şi albanezi... Apreciez că oprimarea albanezilor din Kosovo de către sârbi în perioada dinaintea declanşării operaţiunilor militare sârbe este o legendă”.
Despre declanşarea crizei jugoslave, la care a fost martor, la începutul anilor 1990, când, dintr-o dată, în Vest a început să se vorbească de încălcarea drepturilor omului în Kosovo Ambasadorul J.Bisset afirmă:
„S-a întâmplat că slovenii au fost cei care au dat impulsul iniţial, interesaţi fiind să folosească drept mijloc propagandistic pentru a-şi justifica propria secesiune. Acţiunea Sloveniei se potrivea tocmai bine în mitul ameninţător al „Serbiei mari”. Din păcate, puţini cunosc cuvântarea lui Miloşevici din 1989 de pe Câmpia Mierlei. Citiţi versiunea neprescurtată şi veţi vedea că preşedintele sârb a ţinut o pledoarie convingătoare pentru menţinerea Serbiei ca stat multietnic. Şi, până în ziua de astăzi, Serbia este un stat multietnic. Despre Slovenia şi Kosovo nu se poate spune acelaşi lucru”.
Miza intervenţiei armate a NATO în Serbia nu a avut de a face cu apărarea drepturile oamenilor, multora dintre ei „bombardamentele umane” spulberându-le viaţa. Dar poate că nici nu erau oameni adevăraţi ci „colaterali”, din moment ce au intrat la capitolul „pierderi colaterale”. Are cuvântul acelaşi ambasador: „Războiul NATO împotriva Serbiei nu are nimic de a face cu vreo crimă a sârbilor. Acest război a servit, pur şi simplu, drept pretext pentru legitimarea existenţei în continuare a NATO precum şi a transformării sale. Dar, în acest fel, NATO şi-a încălcat propriul Tratat de înfiinţare, care îi interzice ameninţarea sau folosirea mijloacelor militare pentru soluţionarea conflictelor internaţionale şi prin care NATO se obligă să respecte Carta ONU. Cu toate acestea, Bill Clinton a anunţat, în timpul războiului împotriva Serbiei, cu prilejul celei de a 5o-a aniversări a NATO, drept noua strategie a Alianţei Antlantice tocmai încălcarea acestor interdicţii. Între timp, a devenit cunoscut că serviciile secrete americane şi britanice au înarmat şi instruit UCK şi, în final, i-au dat lumină verde pentru intrarea în acţiune în Kosovo. Aşadar, procesul transformării NATO într-o alianţă militară agresivă, în sensul dorit de SUA, adică să poată ataca pretutindeni şi oricând, după propria apreciere şi voinţă, a fost, deci, o chestiune studiată amănunţit şi bine pusă la punct în toate amănuntele. Faptul că acum provinciei Kosovo i se dă independenţa reprezintă o parte a acestei evoluţii” .
Întrebarea, incomodă desigur, este: unde aţi fost vajnici apărători din oficiu ai „depturilor omului” când era atacat, din interior şi exterior, dreptul chiar fundamental al omului (sârbilor) de a avea şi trăi în statul său naţional? Să nu ştiţi voi ce ştie o lume întreagă? Anume că UCK, aşa-zisa Armată de eliberare din Kosovo, n-a avut şi nu are de a face cu scopuri nobile, că este moştenitoare a miliţiilor fasciste albaneze din timpul celui de al doilea război mondial, că practică trafic de arme şi droguri şi se inspiră din islamismul radical etc. Presa românească şi internaţională este plină de informaţii documentate beton privind trecutul mafiot şi terorist al unor lideri actuali ai Kosovo! Citiţi ziarele, intraţi pe Internet şi convingeţi-vă!
0
-Cin`te taie mielule?
- Şi doamna UE, domnule!
Cât de cinic poate suna în urechile sârbilor târgul propus lor de oficiali ai UE, dar şi de guverne ale unor ţări membre, care trec drept democraţii consolidate: dezmembrare, umilire şi batjocorire a identităţii lor naţionale, supunere degradantă în schimbul eventualei primiri în UE, care ar urma să-i garanteze, aşa i se spune Serbiei, ceea ce a mai rămas din ea. Dar, nu a avut şi nu are Serbia garanţii internaţionale, subscrise şi de ţările care acum o şantajează? Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o nouă Europă, Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244. Sunt doar hârtii fără valoare? Nu ne îngrozim amintindu-ne cine spunea în Europa, în secolul trecut, că tratatele nu sunt decât hârtii tocmai bune pentru coşul de gunoi? Şi, nu sună promisiunile europeniste ca un îndemn la ipotecarea viitorului acestei naţiuni, dacă se lasă sfârtecată, sub agitarea bâtei „drepturilor omului” şi a „zăhărelului” unei bunăstări destul de ipotetice?
Poate linişti pe cineva abureala jalnică produsă în aceleaşi laboratoare tenebroase europene şi euroatlantice cum că autoproclamata independenţă a Kosovo ar fi un caz „sui generis”, deci că nu ar fi vorba de un precedent şi nu va putea fi invocat niciodată de nimeni? Realitatea este cu totul alta. De fapt, în mod, chipurile subtil, ni se dă a altă aşa-zisă garanţie, tot de doi bani, pentru a accepta ca fapt împlinit sfârtecarea Serbiei, sub înalt patronaj NATO şi UE, mascat de o lambadă năucitoare şi de un dans al săbiilor, care l-ar lăsa paf şi pe Haciaturian!
Întrebăm, să ne dumirim şi noi, cine garantează că nu o să fie instrumentate şi alte scenarii, de tipul celor pe care unii politicieni minoritari le prezintă public (cu ţârâita) şi se gândesc să le promoveze chiar la noi, în România, membră a UE, pe căi paşnice, nu-i aşa?, cu trimiteri, se zice beton, la nu ştiu ce paragrafe din vreo rezoluţie adoptată nu ştiu unde, pe când anticorpii noştri erau în vacanţă? Ni se va servi tot formula „sui generis”, după ce vor fi călcate în picioare aceleaşi documente internaţionale? Batem în lemn, dar dacă păsări electronice din văzduh vor depista în Oltenia, Covasna, Maramureş, Harghita etc. vreun zăcământ mai de doamne-ajută, nu bag mâna în foc că nu ne vom trezi la poartă cu nişte domni eleganţi ciripind ceva despre „asuprirea seculară” a autohtonilor de acolo, despre specificul lor naţional în devenire şi lăsându-ne în cutia poştală cărticica Nation building. Departe gândul de a suspecta de ceva traseul Bechtel! Ne-am chiar bucura să fie finalizat cât mai curând; am putea ajunge şi noi mai repede în judeţele amintite pentru a-i convinge pe ungurii de acolo că, dacă tot sunt fraţii noştri de destin, nu are nici un rost să aplece urechea la cei care vor să-i ţină în ţarcuri şi să le zgândăre vise deşarte, curat neeuropene!
Pe de altă parte, ce ar mai putea rămâne din Serbia atunci când va intra în UE o vedem clar chiar în cazul nostru. Nici vorbă, în sine, aderarea României la UE, cât şi cea a unei Serbii neştirbite teritorial - aderare, pe care o dorim cât mai curândă -, ţine de destinul comun european. Întrebările pe care trebuie să ni le punem ţin însă de felul cum este gestionată integrarea. Iată câteva: Ce mai este românesc în economia românească? Cum mai eşti suveran, independent etc. când principalele active economice au fost făcute cadou concernelor străine printr-o privatizare de mântuială sau pur şi simplu au fost distruse de fundamentalismul aşa-zisei economii de piaţă? Pentru toate acestea nu poate fi învinuită UE, în exclusivitate. Numai că, uite aşa, visul frumos, generos, în esenţa lui cu adevărat umanist al proiectului, în care cei mai mulţi naţional-europeni îşi pun atâtea speranţe, ar putea deveni, pentru unii, aproape pe nesimţite, un coşmar! S-a înţeles, oare, şi la noi lecţia europeană?

-Cin`te pansează mielule,
-Cred că nimeni, domnule!
Un episod penibil s-a consumat recent la Bucureşti, simbolic pentru cinismul cotrocenist. Generoasă ideea de a consola şi ajuta un vecin la greu. Frumosă ideea de a nu recunoaşte niciodată aşa-zisa independenţă a Kosovo. Nu ştim însă cât va ţine. Pentru că deja se aud voci cum că veşnicia ar putea dura.... câteva luni!
Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, a venit la Bucureşti, nu pentru a-şi pansa rănile cu tricolorul, cum la fel de cinic au scris unii jurnalişti inconştienţi, ci cu speranţa că ne putem regăsi pe o platformă a legalităţii internaţionale şi poate pentru a ne face să reflectăm mai mult asupra unui viitor pe care, iată, nici dreptul internaţional, singur, nu-l mai poate garanta! Intervenţia de două ori a preşedintelui României la conferinţa de presă comună cu oaspetele sârb nu a făcut decât să toarne şi mai multă amărăciune în paharul celui căzut. Pentru că, a fost nu numai o gafă diplomatică impardonabilă, o impoliteţe ci şi o nouă răsucire a cuţitului în rana sârbilor. Ca gazdă, nu poţi vorbi în deschidere, dar şi în final, după alocuţiunea oaspetelui, pentru a-l pune la punct cu lecţii pe care ştii că demnitatea lui nu le va suporta. Şi aşa, faimoasa ospitalitate (oficială) românească nu a mai valorat nici cât un minim lustru protocolar, pe care trebuia să-l respectăm, măcar de ochii lumii. Dacă tot am luat atitudinea de nerecunoaştere a sfârtecării Serbiei, trebuia, în mod normal, să fim consecvenţi. Dacă nu suntem în stare să dovedim verticalitate, atunci ce nevoie mai era s-o arătăm şi public după ce, cu siguranţă, acest lucru va fi rezultat cu prisosinţă în discuţiile oficiale?

Egalitate pentru miei !? Sau: cine va fi următorul miel sacrificat?
În dezbaterea în jurul jertfirii „mielului sârb”, apare obligatorie trimiterea la reunificarea Germaniei, un referenţiar esenţial şi imbatabil, pe care nimeni nu va îndrăzni să-l pună la îndoială. Pentru că, dacă refacerea unităţii naţionale a Germaniei s-a făcut prin asumarea dreptului la autodeterminare al poporului german (vezi Constituţia RFG din 1949) apare firească întrebarea, de ce pentru poporul sârb nu ar fi valabil acelaşi drept, în acest caz, pentru păstrarea unităţii sale naţionale? La aşa mică distanţă în timp, poate fi dată uitării această lecţie-simbol a refacerii unităţii germane în consonanţă cu unitatea Europei? În traducere: unitate/identitate europeană este de neconceput fără unitate/identitate naţională, prima pereche fiind derivată din cea din urmă şi numai împreună pot avea un sens! Mai clar: unitate europeană fără stat naţional (sau cu unul anemizat, ciopârţit) este un nonsens! Cancelarul de atunci al Germaniei, Helmut Kohl, mergând pe urmele lui Konrad Adenauer, spunea că unitatea naţională şi unitatea europeană sunt două feţe ale aceleiaşi medalii. Tocmai în această logică, naţional-europenii îşi pun mari speranţe în UE ca formulă de armonizare a intereselor statelor naţionale membre! UE nu trebuie să se transforme într-un SRL la discreţia unor state membre, oricât de mari şi importante ar putea fi ele!
Cum Europa a devenit un poligon de încercare a unor aberaţii de tipul nation/state building (de fapt, misbuilding!), în forme mai rafinate şi adaptate şi la situaţii atipice, s-ar putea ca chiar apartenenţa la UE să nu mai garanteze, automat, independenţa, integritatea, suveranitatea şi chiar existenţa statelor naţionale. Dar cum, deocamdată, se mai prezumă acest lucru, se vor găsi unii care să „argumenteze” că UE şi statele membre nu au această obligaţie şi faţă de Serbia, care nu este încă membră a UE. Cum să nu aibă, zicem noi, pentru că eligibilitatea ei pentru calitatea de viitor stat mebru al UE este un drept, subliniem, un drept ab iniţio şi, totodată, un postulat practic! Nu poţi face unitatea Europei fără să cuprinzi toate statele europene. Mari sau mici, toate au, în acest sens, un drept egal de a întruchipa ideea de unitate şi identitate europeană! Cu riscul de a fi didactic: orice punct de pe o suprafaţă roşie tot roşu este şi va fi, şi, în acest sens, în el se va regăsi întreaga suprafaţă roşie, cu sau fără permisiunea celorlalte puncte roşii (mai mari sau mai mici). Şi nici suprafaţa roşie nu va mai fi la fel de intens roşie dacă din perimetrul ei vor lipsi mai multe puncte roşii sau fie chiar şi numai unul! Citez din Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1991), din capitolul Unitatea: „Europa liberă, formând un singur tot, reclamă o nouă relansare. Chemăm popoarele noastre să se asocieze la această măreaţă operă”.
Iată de ce UE nu are nici un drept de a refuza vreunei ţări de pe continent această capacitate istorico-juridică. Mai ales dacă vrea să se ţină de cuvânt şi să chiar înfăptuiască ideea de unitate europeană şi nu doar s-o monopolizeze sau gestioneze abuziv. Altfel spus: UE, chiar în formula 27, nu epuizează ideea de unitate europeană. Şi, mai apăsat, UE, chiar dacă ar cuprinde toate statele europene, dacă nu va ajunge la esenţa identităţii europene, nu va fi ceea ce pretinde că este! Nu UE este sursa ideii de unitate europeană ci, invers, această idee, rafinată, de alt fel, de multele secole ale istoriei popoarelor Europei, a născut UE. Forţa de coeziune a UE, aceea care i-ar putea da consistenţă, este şi rămâne îndatorată statelor naţionale şi cetăţenilor lor. Desigur, aici este vorba de o problemă de înţelegere conceptuală a unităţii europene, pe care închipuita elită europeană şi românească o tratează ca nişte cârpaci habarnauţi.

„Turma” europeană nU E bine întocmită
În fond şi la urma urmei, tragedia Serbiei ne obligă să rechestionăm filozofia unităţii europene şi a Uniunii Europene, raţiunea de a fi a acesteia, pentru a înţelege cu adevărat ce înseamnă comunitate de destin european. Din păcate, trebuie conştientizat un lucru cu adevărat grav: UE, sponzorizând şi participând la dezmembrarea Serbiei, este pe punctul foarte periculos de a-şi nega propriile fundamente!
Este pentru prima dată când se poate vedea cu ochiul liber că între sloganurile duminicale ale unor politicieni europeni privind viitorul promiţător al Europei şi al naţiunilor europene, sub brandul UE, şi realităţile din teren se cască o prăpastie rău prevestitoare. Se vede iarăşi clar că la reformarea Tratatului UE s-a schimbat câte ceva, pe ici pe colo, dar NU în punctele sale esenţiale! Pentru că, în fond, este vorba de deficite grave, de concepţie, ale întregii construcţii europene! Se răzbună încă o dată faptul că acest proiect, născut, cu siguranţă, din intenţii bune, nu a fost supus unei dezbateri serioase şi nu au fost clarificate conceptual şi pe înţelesul oamenilor - înseşi fundamentele sale! Oare de ce nu se mai vrea supunerea Tratatului reformat al UE votului popoarelor europene şi a fost uitat, neelegant, apelul lansat de Carta de la Paris pentru o nouă Europă :”.... Chemăm popoarele noastre să se asocieze la această măreaţă operă..” ? De cine şi de ce le este frică guvernanţior europeni? Dar, nu ni s-a spus de atâtea ori că UE ar fi un proiect de cea mai bună extracţie politică din întreaga istorie europeană! Or, iată, nu este aşa!
UE poate, e drept, să ceară atingerea unor preformanţe, dar nu să ţină vreun stat european pe tuşă sau să-l şantajeze cu „intratu”! Aşa stând lucrurile, soluţia constă numai în respectarea strictă a dreptului internaţional, în primul rând a dreptului, cu adevărat sfânt, al fiecărui popor la autodeterminare – inclusiv în ce priveşte decizia sa de a adera sau nu la UE - un drept care, exprimând esenţa identităţii naţionale, trebuie reafirmat şi consolidat mereu în curgerea anilor şi generaţiilor. Iar datoria de a şi-l asuma şi a-l apăra, cu toate mijloacele legale, este la fel de sfântă. Solidaritatea şi asistenţa celorlalte state, dincolo de obligaţiile decurgând din vreo alianţă, este, inclusiv, o obligaţie morală. În faţa acestui drept nu poate exista duplicitate şi nici nu se poate argumenta cu „lumea e schimbătoare”!
Dacă acest drept este al popoarelor, aşa cum îl consacră documentele relevante ale dreptului internaţional, nu are cum să fie unul colectiv al vreunei minorităţi, al unor grupuri sau persoane individuale! Şi, subliniem, la fel cum nu poate fi nici împotriva lor! Pentru că, practic, ele există în toate statele naţionale ale lumii şi, în esenţă, nu pot fi înţelese decât ca parte integrantă a acestora. Desigur, naţiunile/statele naţionale, care sunt un dat antropologic şi nu un building arbitrar şi voluntarist, vor supravieţui şi vor face istoria şi după ce nu va mai exista, eventual, o UE prost concepută! Având în vedere însă presiunile pentru aşa-zisa autonomie/autodeterminare a minorităţilor, ar fi bine dacă am conştientiza obiectivele ascunse ale manevrelor vizând golirea de conţinut a dreptului sfânt al popoarelor la autodeterminare.
Un lucru se fac a nu-l înţelege mai marii birocraţiei UE şi nici unele cancelarii europene care vor ca guvernele lor să devină neapărat actori-jucători pe scena europeană, după regului noi, neconvenite împreună şi străine de interesul fundamental, cu adevărat european. Anume că o naţiune, ca să existe întreagă, are nevoie, de întreaga sa istorie şi de întreaga sa memorie culturală, adică de întreaga ei identitate. Numai aşa îşi poate menţine în funcţiune propriul metabolism, propria capacitate de creaţie, în folosul ei şi al celorlalte naţiuni, şi, fără de care, la fel ca individul singular, o naţiune va trăi semivegetal sau chiar se va stinge cu încetul dar şi cu posibile convulsii devastatoare. Să nu ne ascundem după deget. Turbo-capitalismul global cu manipularea pieţelor financiare chiar asta face: atentează la acest nerv vital al statului naţional prin polarizarea brutală a resurselor materiale şi a progresului spre cei puternici, condamnând astfel naţiuni întregi la statutul de consumator umil, anulându-le sau afectându-le grav şansele de a ajunge la bunăstare prin propriul potenţialul de creaţie. Homo homini lupus la nivel global! Acum, ceea ceea ce desemna înainte vocabula colonie se numeşte, ceva mai metaforic, periferie, ceea ce, pe fond, e acelaşi lucru. De aceea, statul naţional este văzut ca o piedică în calea globalizării în cursul căreia cele mai mici, lipsite de apărare sau de elite autentice, vor avea de suferit, mai ales dacă vor prezenta vreun interes major, strategic sau economic, pentru cele puternice. De aceea şi apar tot felul de eclave secesioniste cu pretenţii de independenţă, sprijinite automat de diverse centre vizibile şi invizibile de putere. Aşadar, hăcuirea teritorială a Serbiei înseamnă şi hăcuirea fundamentelor sale spirituale, a identităţii sale, cea care ar trebui să-i asigure coeziunea şi dăinuirea ei calmă, responsabilă, predictibilă şi europeană. Aceste „pierderi colaterale”, cum ar fi tentaţi unii să le numească, sunt rezultatul intrării cu bocancii şi-n softul şi-n hardul unei naţiuni şi provocării de traume incurabile, care vor depăşi prin consecinţe stadionul balcanic! Mai grav, ceea ce se întâmplă Serbiei, ar aputea deveni metodă! Repetăm îngroziţi: cine va fi următorul miel sacrificat?

Mai cade o mască: se face praf „Butoiul de pulbere”!
Dacă se tot deschid răni, o mascotă, mereu în vogă până acum, ar putea muri definitiv, fie-i ţărâna şi „pulberea”grea! Este vorba de pseudomitul despre Balcani ca „butoi de pulbere” al Europei, cultivat cu atâta grijă, mai ales de vestici! Numai la auzul acestei sintagme popoarele din această parte a Europei ar trebui să plece capul, să-şi pună cenuşă, să tacă mâlc, chiar dacă vor simţi vreun carâmb de cismă în coaste, şi să cumpere grabnic indulgenţe, din Vest, desigur. S-a sugerat mereu că popoarele balcanice ar purta grava vină de a produce prea multă istorie şi, mai ales, li s-a reproşat că nu au o cultură a uitării?! Şi, uite aşa, prin refulări repetate, adică prin înghiţirea şi iar înghiţirea neacazurilor şi frustrărilor, cauzate lor prioritar de rivalităţile dintre aşa-zisele puteri europene, se poate ajunge şi la defulări spontane, adică la „butoiul de pulbere”. Cei mari doctori europeni mai pun prin zonă un diagnostic de „om bolnav”, tot al Europei, ceea ce sporeşte circumstanţele agravante. Ieri, Imperiul otoman, pe bune bolnav, în zilele noastre Jugoslavia, infectată intenţionat. Lista rămâne deschisă! Or, acum, se vede cu ochiul liber nu numai cine exportă butoaie cu pulberea de rigoare, ci, mai mult, şi cine pune şi aprinde fitilul! În orice caz, nu popoarele balcanice!
Şi, dacă aceeaşi politicieni euroatlantici cred că prin recunoaşterea Kosovo au adus un serviciu Europei şi după aceea se va reveni la „business as usual” se înşeală grav. Să nu observe că suntem aproape de o schimbare de paradigmă, în care lumea a avut motive să creadă şi acum începe să nu mai aibă? Se pare că „imperiul răului” poate deveni o etichetă interschimbabilă: Rusia lui Putin a ajuns să pozeze în apărătoare a ordinii internaţionale bazate pe drept! Cât timp, nu se ştie, dar ne aflăm în faţa acestei perspective! Risc o supoziţie. Cine se aşteaptă la o recunoaştere precipitată de către Rusia a enclavelor de prin Caucaz sau a Transnistriei s-ar putea înşela. Ar avea rost, din moment ce respectivele enclave se află deja într-o dependenţă consolidată faţă de Rusia? De ce nu ar fi mai tentant pentru Rusia să mute liniile de confruntare de la graniţele ei (un fel de out of area rusesc) spre interiorul zonei NATO şi UE? Desigur, vom afla, ceva mai mult, cum va deveni situaţia după summit-ul NATO de la Bucureşti, pe care preşedintele Putin ţine să-l onoreze cu prezenţa sa.

....sed magis amica veritas!
Nu ştiu cât de prieteni suntem cu sârbii sau cu altcineva, dar ştiu că nu trebuie să devenim proprii noştri duşmani. Teoriile despre „aliaţii noştri tradiţionali”, de partea cărora ar trebui să fim orbeşte, chiar dacă ne spun să ne aruncăm în foc şi atunci când nu trebuie, nu rezistă, de fapt, aproape în nici un caz, unei analize critice. Pe scurt, am fost şi suntem buni, mai ales, când este vorba de interesul lor şi de sacrificiul nostru, chiar dacă ni-l cosmetizăm acum cu sintagme la modă: furnizor de securitate, de aleasă democraţie, de economie de piaţă funcţională etc. Fără echilibru între obligaţii şi beneficii, cu respectarea dreptului internaţional, nu poate exista nici o adevărată prietenie, cu nimeni! De fapt, noi românii ar trebui să ştim că numai adevărul ne este cel mai bun prieten, aşa cum ne aminteşte faimosul adagiu latin: „Amicus Plato, sed magis amica veritas”! (scuze de traducere: „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”!)
Nu este, aşadar, legitim ca românii să se întrebe dacă şi de ce ar trebui să acceptăm, ca stat membru ce suntem al UE, participarea la misiunea desfăşurată sub firma UE în Kosovo, a cărei prezenţă acolo, fără acordul Serbiei, este ilegală, din punct de vedere al dreptului internaţional?
În final, un verdict de autoritate: fostul preşedinte al SUA, George Bush senior, care a pus serios umărul al reunificarea Germaniei, spunea că pentru el divizarea unei ţări este, pur si simplu, o crimă! Cum ar putea oameni de bună credinţă să nu fie de acord cu fostul preşedinte american şi astăzi când este vorba de dezmembrarea Serbiei?

Subscriu cu toată sinceritatea, Dr. Traian Pleşca

Niciun comentariu:


Coloana Infinitului

Persoane interesate

Romania intre mit si adevar. Ajuta-ne sa te identificam Romania!

Ca multe alte lucruri în aceasta tara, dezbaterile în jurul conceptului de imagine de tara, cat si implementarea solutiilor gasite au fost în principal tratate superficial pe un plan secund.
Migrand de la zona plina de patriotism, inainte de 1989, in care mitul romanului apreciat ca fiind extraordinar in tot si toate a fost distrus odata cu deschiderea frontierelor si circulatia romanilor in afara granitelor. Pentru cel putin o perioda de timp in fata prietenilor din afara granitelor, imaginea cetateanului roman, ramane a unui cetatean dintr-o tara necunoscuta, despre care mitul american afirma ca este patria lui Dracula.
Altfel spus, imaginea actuala a Romaniei nu este atractiva pentru turisti sentimentul creat fiind negativ, exprima nesiguranta si poate chiar pericol.
Si descoperim acum, in plina epoca a globalizarii, ca avem nevoie de propria noastra identitate in cadrul acestui spatiu imens creat de deschiderea granitelor deoarece nu mai putem trai sau gandi doar in zona delimitata initial a teritoriului romanesc.
Pe de alta parte, intalnirea cu ceilalti semeni din alte state, oricare ar fi acestea, va începe de la imaginea stereotip asociind personajul interlocutor cu imaginea descrisa de catre ceilalti din zona acestuia de influenta.
În aceast comportament se vor decupa atat stereotipurile din care este formata imaginea prezenta a culturii romane în viziunea unor straini, dar si premisele necesare azi pentru a depasi aceste imagini si de a proclama o identitate demna de incredere.
Situatia este cu atat mai interesanta cu cat aceste stereotipuri sunt rezultatul imaginii pe care noi, ca indivizi sau exponenti ai unei natiuni, o prezentam în fata celor pe care ii intalnim.
Este imperios necesar sa identificam si sa reusim sa promovam o noua imagine - un nou “simbol indicador” pentru Romania.
In ultimile incercari nu s-a gasit un element pur romanesc definitoriu. Imaginea tarii noastre nu a fost asociata cu nici un simbol anume. Nici sarmalele si nici mamaliga nu sunt un simbol pentru Romania, asa cum vedem maslinele ca simbol al Greciei sau gulashul un indiciu clar pentru Ungaria. Nu s-a gasit nici vreun monument care sa aiba o rezonanta la fel de puternica pentru cetatenii altor tari precum Turnul din Pisa - Italia, Turnul Eiffel - Franta sau Big Ben-ul din Londra.
Putem descrie Romania ca un pamant aflat in mijlocul confluentelor civilizatiilor, ca o insula aflata intr-un imens ocean in care dimensiunile spatiului si timpului cuprind toate valurile de cultura ale imperiilor. Iar acest pamant a ramas neclintit zi dupa zi, an dupa an, secol dupa secol.
Tinut vegheat de cetatea Corvinilor, cu triumfatoarea-i intrare prin “Poarta Sarutului “ si poate cea mai simbolica imagine pentru Romania, precum o stea calauzitoare, un semn al recunostintei infinite pentru ospitalitatea acestui popor –Coloana Infinitului.
Apoi sa ne indreptam atentia catre puritatea obiceiurilor acestui popor. O mostrã de autenticitate, o creatie populara unica, Cimitirul vesel de la Sapanta aduce in amintire obiceiurile dacilor, ritualul de înmormântare ce are ca scop unic redarea sperantei in viata de apoi. Caci ce este sacru nu este si trist, la fel cum mormintele nu tin de moarte, ci de renastere.
La fel de important in viata de zi cu zi a oamenilor este cantecul specific, dandu-le acestora posibilitatea de a-si manifesta trairile prin intermediul muzicii, cantecul devenind astfel parte din ritualuri. Venirea sau nasterea unui nou membru al comunitatii, plecarea temporara sau definitiva a unui membru din popor, intampinarea unui anotimp, cu precadere, primavara, simbol al renasterii si revigorarii naturii, strangerea recoltei sau orice alte evenimente au fost prilej de bucurie sau de alinare a sufletului si mereu exprimate muzical. Si apoi cantecele specifice care incearca sa creeze idealuri pentru oamenii simpli si saraci, scotand in evidenta trasaturile demne de lauda ale unor eroi……
Despre marile imperii s-a scris si s-au dezbatut astfel de teme in toatã lumea. Atlase geografice, filme documentare sau artistice, toate vorbesc despre aceste civilizatii megalitice, misterioase, autoare ale unor realizãri tehnice si stiintifice care ne mirã si astãzi.
Insa de partea cealalta nu gasim decat o vaga umbra istorica a ceea ce a insemnat “cel mai numeros popor dupa indieni” dupa scrierea lui Herodot .
Dacã ai ajunge în Egipt nu ai putea intelege cum au fost construite piramidele la fel cum nu ai reusi sã descifrezi în laborator compozitia artistica a picturilor de la Voronet, mostenire artistica de pret a poporului nostru.
La fel cum nu s-a inteles din istorie de ce imparatul Traian a considerat necesar sa precizeze multitudinea bogatiilor ce "nu pot fi transportate in Roma".
Am putea spune ca cel ce crede ca are solutia teoretica a acestor enigme trebuie sã parcurga mii de kilometri pentru a descoperi ca fiecare popor este minunat in felul sau si fiecare civilizatie are valoarea sa pe scena mondiala ce trebuie promovata de cei ce traiesc, graiesc si simt pentru acel loc.

Pentru aceasta suntem onorati sa va alaturati noua si sa dezbatem acesta tema in viziunea dumneavoasta. Fiecare dintre noi poate contribui la identificarea si crearea unui simbol reprezentativ pentru Romania si pentru romani oriunde s-ar afla acestia!

Scris de Darius Stan

Nicolae Titulescu -Gandire diplomatică, europeană şi mondială.